Subiect: Cele mai frumoase poezii de dragoste

[th3mirr0r]

Arta,Iubirea Mea

Prolog


Am cea mai frumoasa viziune a Raiului pe care nu l-am recunoscut..
Am cel mai bun prieten,aproape,si n-am stiut...
Am cea mai imensa avere,pe care n-am meritat-o...
Am cel mai intens sentiment,iara vapaia sa,n-am ascuns-o...

Era cel mai frumos loc,iar eu,nu stiam de existenta sa...
Era cea mai mare dorinta a mea,dar,totusi,n-am recunoscut-o...
Era cel mai de pret lucru,iar eu,l-am aruncat din calea mea...
Era cea mai imperfecta,dar,totusi,n-am acceptat-o...

Aveam un loc pe care sa-l numesc Rai,dar pe care sa nu-l accept...
Aveam o dorinta,spre un cel mai bun prieten,dar pe care sa-l numesc strain...
Aveam un drum de urmat,dar am preferat sa nu ma grabesc...
Aveam o viata in care sa nu accept un destin...

Este Raiul,cel mai frumos lucru pe care nu l-ar pretui omul,
In necunostinta sa despre imensa avere fagaduita de Dumnezeu,
Prietenul acela care e mereu acolo,si nu e observat,
Caci vapaia Sufletului,incet,incet,se stinge in bezna..
Este dorinta de-a fi acolo,aproape de ingeri,care si-o neaga omul,
In nechibzuinta sa despre averea-i in acte,dar pala,caci nimic,pe drept,nu-i al sau,
Precum nici efemera iluzie ca o data mort,nimic nu e dincolo,si doar ce-i aci,dintotdeauna,a existat;
Constati,totusi,ca fiece fir de iarba s-apleaca,in bataia vantului,si-ncet,incet,iti nasti o dilema..
Este drumul pe care tu,ca Suflet,trebuie sa-l urmezi,
Desi adeseori,nu-ti doresti nimic,decat sa ai de toate-n asta viata
Si astfel renegandu-ti misiunea ta cea dintaia,fiindca ai fost invatat sa nu crezi,
Sa nu speri in ceva mai sublim,sa te impiedici chiar cand doresti,cu-adevarat,sa faci un pas in fata..
Este doar modul in care  un singur sunet,ramane intiparit in suflet,iar cand e perceput ca atare,vibrezi,
Exact precum coardele unei harpe,sub atingerea plina de maiestrie,in echilibru,cu o harta cereasca,
Iara tu,in momentele tale de constienta,te multumesti sa visezi,
Privind stelele,pasind,incet,incet,catre o lume pe care sufletul o percepe ca fiind cea aleasa..

©Th3Mirr0r

[BuTToNRiSe]

   Tudor Arghezi De-abia plecaseși

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

[romeo]

Mi-as picta sufletul sa fiu cu tine Voi schita buzele tale în nuante de gri Voi desena gura ta lipita de a mea Voi desena mâinile tale în jurul taliei mele Apoi toate dubiile le voi sterge
Voi picta ploaia ce cade usor pe parul tau batut de vânt

Voi desena o mâna sa-ti stearga lacrimile
O privire sa-ti calmeze temerile
O silueta de întuneric si lumina
În timp ce ne îmbratisam foarte strâns

Voi picta un soare sa-ti încalzeasca inima
Jurând ca nu ne vom desparti vreodata
Asta e culoarea dragostei mele
Voi picta adevarul
Sa-ti arat ce simt
As încerca sa te fac complet reala
Voi folosi o pensula usoara si fina
Sa te desenez aproape si sa fii a mea

[pal.elena]

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă și subțire, durere maiestoasă
În voalurile-i negre de doliu, fastuoasă
Și mândră, o femeie trecu prin fața mea

Cu sprinten mers și zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o și beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânăt de uragane plin,
Plăcerea ce ucide și vraja care doare.

Un fulger... apoi noaptea! – Făptură fără drum,
Tu care c-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veșnicie te voi vedea de-acum?

În alte părți, departe! tărziu! sau niciodată!
Căci nu-mi cunoști cărarea, nu știu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o tu, care știai!

De la Baudelaire citire.

[stroemirela]

Grădinița

 Pe o floare albă de bujor,
 se așează, un fluturaș din zbor,
 aripioarele finuțe-i se mișcau
 și împreună ei dansau.

 Capul și-l descoperă pe rând
 și atât de multe sunt,
 alte floricele colorate,
 mândre-s toate.

 Zumbet de albine, în mișcare,
 din depărtare apare
 și roiesc prin grădiniță,
 de dincolo de poieniță.

 Iarbă crudă și mănoasă
 tare e și ea fumoasă,
 ascuțitele ei frunze
 atrage câteva pânze.

 Ciorchinii, cu boabe micuțe
 atârnați sunt pe crenguțe,
 verzi, roșii și movulii,
 alții sunt mugurii.

 În pomuletii pletoși,
 încărcați și mofturoși,
 se găsesc fructe bogate,
 atât de coapte.

 Cât privești e încantare
 și te bucuri, mult de soare,
 de tot ce te înconjoară,
 până spre seară.

[Corsiuc Ciprian]

Ralucz, ma bucur muuult c-ai pus strofa asta! !!! E una dintre strofele mele preferate de la Stanescu ( ) si de multe ori imi rasuna in minte cand simt ca "timpul nu mai are rabdare"...Pt ca timpul n-are niciodata rabdare, nici cand intalneste povesti si sentimente ce-ar trebui sa fie atemporale 

Acum, pt ca nu ma pot concentra de nici o culoare sa invat...si mintea-mi circula pe alte meleaguri  :

"Cand ne-am zarit, aerul dintre noi
si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi,
pe care-o lasa sa-l strabata.

Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,
unul spre celalalt, si-atat de iute,
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse-n minute.

As fi vrut sa te pastrez in brate
asa cum tin trupul copilariei, in trecut,
cu mortile-i repetate.
Sa te imbratisez cu coastele-as fi vrut."

Nichita Stanescu - "Imbratisarea"